Imediat după absolvire devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici departamentul de Pictură. Creația sa artistică nu se limitează doar la pictură, Ervant Nicogosian fiind creator de artă monumentală vernaculară, printre creațiile sale aflându-se: pavimentul de marmură din studioul Pangratti, mozaicul de ceramică aflat pe Casa de cultură din comuna Bărăganul, județul Brăilă, mozaicul din piatră și marmură înfățișând Bătălia de la Posada, aflat pe clădirea Arhivelor Statului din municipiul Râmnicu Vâlcea dar și mozaicul realizat cu sticlă de Murano înfățișându-I pe domnitorul martir Constantin Brâncoveanu precum și pe Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, aflat pe peretele mănăstirii Sâmbăta de Sus.

De-a lungul vieții maestrul Nicogosian a avut nenumărate expoziții în țară, printre acestea numărându-se:

– 1966 – București, Galeria Simeza

– 1970 – București, Galeria Orizont

– 1974 – București, Galeria Apollo

– 1975 – București, Galeria Simeza

– 1988 – București, Galeria Simeza

– 1988 – București, Biserica Armenească

– 1998 – București Biserica Armenească

– 2002 – Bucureștit, Galeria Anticariat – Curtea Veche ;

– 2006- Bucuresti, Galeria Senso ;

– 2009- Bucuresti, Galeria Simeza.

Expune deasemenea și în străinătate la Praga, Varșovia, Geneva, Prilep, Paris, Metz. Multe dintre lucrările sale se află în colecții private din țară și străinătate dar și în colecții muzeale din România și Armenia.

Din păcate în ultimii ani pictorul s-a confruntat cu o teribilă boală. Și-a pierdut vederea și a fost pus în imposibilitatea de a mai lucra. Dar nu a renunțat și cu ajutorul unui prieten și chiar a fiicei sale a revenit la pictură.

Ervant Nicogosian moare la 26 mai 2014 la București

„Visul meu a fost, în lagăr, ferestrele”

Domnule Ervant Nicogosian, biografia dumneavoastră artistică și, de fapt, biografia dumneavoastră în general este cu totul specială. Spuneați într-un interviu: „Primul lucru pe care mi-l amintesc atunci când sunt intrebat cum mi-a fost copilăria este suferința”…

Da, da! Am avut o copilărie foarte interesantă. Cum nu au copiii din vremea asta, obișnuiti să fie răsfățați cu portocale, ciocolată, jucării… M-am născut în gulagul sovietic, la Odessa, oraș cu o populație foarte ciudată, subterană, o populație foarte amestecată, ca aceea a oricărui oraș mare, cosmopolit. Trăiau acolo mulți evrei, greci, armeni, turci, români. Părinții mei se considerau români. Armeni din România. S-au refugiat prin 1916-1917, când a fost războiul româno-german. Un oraș foarte interesant Odessa! Oraș de pungași, de prostituate, de tot ce vreți negativ. Când eram mic îmi plăceau găștile de pungași, îmi plăcea să mă amestec printre ei.

Ce vă atrăgea în găștile acestea?

Temperamentul meu, probabil. Fratele meu mai mare, ca și cele doua surori ale noastre, nu era ca mine, era foarte serios. Nu se băga. Dar pe mine mă fascinau aceste găști. Odessa e renumita prin golanii ei. Era ceva asa… Nu știu exact ce. Pur si simplu mă atrăgeau.

Și, în legătură cu acești simpatici golani ai Odessei, ne puteți povesti o întâmplare, o scenă la care ați participat și dumneavoastră?

De exemplu, pentru că erau foarte multe găști de hoți de buzunare, se făcea un fel de școală de hoți de buzunare. Da, școală! Odessa e vestită și prin catacombele ei. În foarte multe se făcea contrabandă încă din perioada fanarioților. În sfârșit, orașul e construit pe catacombe. În aceste catacombe se organizau „școlile” de care vă spuneam. Hoții de buzunare din Odessa erau cei mai pricepuți și mai renumiți din tot URSS. Atât de abili, că te furau fără să-ți dai seama. Cum spune o vorbă rusească, îți furau din mers pingeaua.

Mă gândesc că personajele acestea pitorești seamănă cu hoții din romanele lui Dickens…

Da. Și când m-am dus prima dată într-o catacombă am vazut cum învățau hoții să umble neobservați prin buzunare, cum căpătau ei dexteritate. Profesorul respectiv punea acolo un fel de pom uscat, un pom de Crăciun, un brăduț și agăta în el tot felul de obiecte mici. Și printre ele agăța și clopoței. Acest individ care trebuia să te învețe să furi îți cerea să iei din pom un anumit obiect, în așa fel încât să nu atingi clopoțeii. Dacă suna clopoțelul aveai notă proastă. Și reușeau foarte mulți, unii dupa încercări repetate.

Dumneavoastră ați reușit?

Eu?! N-am încercat, fiindcă mi-era teamă că n-am să reușesc. Eu am fost numai prezent acolo. Ca să văd. Pentru că, vă spun, îmi plăceau acei golani! N-am să uit niciodată cum erau costumați, cu șepci cu cozoroace mari, cu pantaloni scurți sau trei sferturi, exact ca puștii din filmul ăla american, nu știu dacă l-ați văzut, A fost odată în America.

Și exista vreo legătura între aceste – să zicem – aventuri ale dumneavoastră din copilărie și pasiunea pentru pictură?

O, eram foarte pasionat de pictură, totodată. Iar aștia erau niște personaje pitorești…

Ați încercat să-i desenați?

…Nu vă imaginați ce nostimi erau acești indivizi care se agățau ca niște ciorchini pe numeroasele bare de metal din Odessa. Orașul era plin de case vechi cu bare metalice în jurul lor. Și, când se adunau golanii, unii se cocoțau pe bare, alții se așezau jos, pe pământ. Eu stăteam lângă cei de jos. Eram cel mai mic. Cel mai mare avea douăzeci și ceva de ani, cel mai mic, paisprezece. Eu aveam doar zece-unsprezece ani, dar mă primeau. Mi-au zis: Vino să asiști și tu, măi! Stăteam și fumam împreună cu ei. Acolo am învățat să fumez, acolo am învatat cântece de pușcăriaș. Fac o paranteza. Odessa era atunci în perioada NEP-ului, în perioada proletcultismului și erau în tot orașul case de cultura, un fel de cluburi – aveam și noi la subsolul casei unde locuiam un asemenea club – unde tinerii se duceau și învățau de la politruci, și ei tineri, cântece patriotice. Mergeam și acolo, am avut și eu spiritul ăsta revoluționar, anticapitalist – vorba aia, eram comunist la abia unsprezece ani! -, în schimb, când ieșeam de la subsolul unde se țineau acele întruniri patriotice, cântam cântece de puscăriași. Dar de pușcăriași din ăia antisovietici!… Odessa avea treizeci si opt de pușcării și majoritatea erau cu deținuti politici, în special intelectuali. Toate lucrurile astea, tot ce v-am spus până acum despre populația pestriță, ciudată a Odessei, peisajul pitoresc al orașului mă inspirau oarecum. Făceam desene.

Ați păstrat desene de atunci?

Nu, nu! Păi, pe noi ne-au luat în 41 și ne-au dus în lagăr! Noi – familia mea, tata, mama, frații – ne-am păstrat cetățenia română. Alții, ca să nu fie chinuiți, ca să nu fie băgați în pușcărie ca noi, și-au schimbat supușenia, adică au devenit cetățeni sovietici. Noi n-am vrut. Unchiul meu bun, fratele mamei, a devenit cetățean sovietic. Și a rămas acolo, nu l-au luat în lagar. Pe noi ne-au luat deci în 41, în timpul razboiului,înainte ca românii să ocupe Odessa. Fiind cetățeni români, eram considerați dușmani ai sovieticilor. Am fost pur și simplu luați în plină zi, la ora unu și jumătate, pe douăzeci și nu știu cât iulie. A venit o dubă cu opt tovarăși, șase santinele și doi politruci, și ne-au scos unul câte unul cu câte o boccea. S-a adunat lume multă, de pe trei străzi, când a văzut duba neagra. Eram șase persoane, tata, mama și patru copii. N-aveam voie să luăm mai mult de douăzeci de kilograme fiecare, mare lucru n-am putut duce cu noi, am preferat să punem în bagaje mai mult cărți. Așa că desenele mele de atunci s-au pierdut…

Am stat timp de sapte ani și jumătate în lagar, am trecut prin cinci lagăre. Am ieșit la douăzeci și unu de ani, în 48, când am fost repatriați ca cetățeni români.

În ce lagar v-au dus in 41?

În Oranke. La vreo șaizeci de kilometri de orașul Gorki era o mănăstire, Oranke se numea. Bolșevicii au făcut din ea pușcărie. Biserica mănăstirii avea o arhitectură, tipic rusească, foarte frumoasă, cu cinci turle rotunde. Și ei au distrus-o! Au dus acolo pușcăriași de drept comun și deținuti politici. Inăuntrul bisericii, de-a lungul zidurilor erau paturi suprapuse, vreo șapte etaje – „nare” se numeau -, până în turle, sus de tot.

Icoane nu cred că mai erau…

Icoane?! De unde să fie icoane, când era numai pușcărie acolo? Cum să fie icoane?! Mai rămăseseră pe pereți urme de fresce. Toți călugării erau băgați acolo în pușcărie. Călugării! Mureau pe capete și dupa aia îi zvârleau în Volga. În sfârșit, când am intrat prima oara în biserică am rămas uluit și mi-am zis: Domle, sunt schele, vor să restaureze frescele. Trebuie să vă spun că frescele fuseseră pictate de mari artiști din școala Rubliov și din școala lui Teofan Grecu. Foarte frumoase fresce! Peste ele: tot felul de inscripții. Pușcăriașii care trecusera pe acolo înaintea noastră desenaseră și scriseseră tot felul de prostii, porcării, vă dați seama. Așa că, văzând schelele alea de lemn, mi-am spus: vor să restaureze, probabil. Când colo, a venit un gardian. Ei, la ce etaj vrei să stai? Adica cum să stau? Pai da, erau șapte etaje de paturi suprapuse, cu un metru înălțime distanță între ele. Noi am stat foarte puțin în biserică, ne-au dat altceva, pentru că nu eram așa de mulți.

Erau în lagar – și la Oranke, și în celelalte patru lagăre prin care am trecut – tot felul de naționaliățti: estonieni, lituanieni, letoni, danezi, unguri, polonezi. Români erau foarte puțini, în special din Basarabia. In 44, când rusii au reocupat Odessa și Basarabia, atunci abia ne-au adus o mulțime de români.

Știu că întrebarea mea poate părea superfluă, totuși nu mă pot abține să o formulez: cum se trăia, cum se supraviețuia în lagăr? Dați-ne, vă rog, câteva amănunte despre viața teribilă de acolo!

Cum putea să se trăiască în lagăr? Se murea. Erau trei boli de baza, aș putea spune: pelagra, malaria, dizenteria. Oamenii se îmbolnăveau din cauza mâncării. Ni se dădea mei rânced, un fel de terci negru făcut cu ulei de rapiță, și supă sau mai bine zis un lichid din pește sărat, mai mult capete și oase. Asta era mâncarea. Familia noastră a rezistat pentru că eram mai obișnuiți cu mizeria, din Odessa începând. Dar cei veniți din Lituania, Letonia, Estonia, Danemarca, Belgia etc. n-au putut să reziste la mâncăruri din astea. Și mureau de pelagră. Malaria a început să facă ravagii abia când am fost mutați în Kazahstan, unde am trecut prin patru lagăre: Aktiubinsk, Karaganda-Spask, Cocuzec, Akciatan (unde au fost aduse un grup de fete „hitler jugend”). La Oranke nu am stat nici măcar un an. Pentru că linia frontului se apropia, nemții cu românii avansând, trebuia eliberat acest lagar, frumoasa mănăstire de care și-au bătut joc sovieticii. Ne-au luat de la Oranke pe vreme de iarnă și ne-au dus la Aktiubinsk, cel mai crunt lagăr posibil. Iarna, patruzeci de grade frig și vara, patruzeci de grade cald. Climă hipercontinentală. Deținuții se îmbolnăveau de dizenterie și de pelagră. Se umflau. Taica-meu era umflat; eu cu frate-meu stăteam cu rândul noaptea lângă el și-i puneam cărămizi fierbinți pe picioare. Am supraviețuit. în Karaganda lucram împreună cu fratele meu la atelierul de pictură din lagăr și mai furam de acolo din uleiul din care se preparau culorile ca să avem în ce sa prăjim cartofii.

Pentru că tot ați adus vorba de pictură, când, cum ați început să pictați?

Eu – de ce să fac pe modestul – de mic m-am dovedit talentat. Și fratele meu avea talent, dar el era mai puțin imaginativ…

Cine v-a indrumat în pictură la început, când erați copil?

Taică-meu a încercat să mă îndrume, fiindcă era destul de talentat. Ar fi vrut să se dedice artei, dar bunicul meu, negustor bogat din Brăila, i-a cerut să se facă inginer. Taică-meu, singurul copil – din doisprezece – care îi mai rămasese, i-a facut pe plac, dar a rămas toata viața un iubitor de artă. Ii plăcea și să cânte. Când eram la Odessa, veneau la noi acasa mulți prieteni români (refugiați tot în timpul primului razboi), fiindcă taică-meu avea instrumente muzicale, și cântau cu toții. Ca să revin, taică-meu, văzând că am talent, m-a dus la un profesor foarte bun, un evreu, Ginsburg, care avea în Odessa scoala lui particulară. Aveam zece ani. La școala aceasta am învățat să desenez, exact ca la Belle-Arte, dupa busturi celebre: Laokoon, Hera, Venus s.a.m.d. Ginsburg era foarte înzestrat. Ne-a primit pe mine si pe frate-meu, cu toate că eram cei mai mici de la școala lui.

In lagăr cum ați continuat să desenați?

In primele doua lagăre n-am mai facut nimic. La Aktiubinsk, v-am spus, am îndurat friguri și cea mai cumplită mizerie. Am plecat apoi în Karaganda, unde am stat până în 48. Nu în oraș, în afara lui, la o sută de kilometri distanță. Cât vezi cu ochii, numai stepa, mii de kilometri. Ne-au spus când am ajuns: putem să vă lăsăm și fără să îngrădim lagărul cu sârmă ghimpată, nu aveți unde să fugiți. Totuși, au fost patru rânduri de sârmă ghimpată și „cucuvaie”. Le spuneam „cucuvaie” unor foișoare unde stăteau santinelele. In Karaganda-Spask s-a organizat dupa vreo doi ani un fel de artizanat. Au venit specialiști sovietici și au selectat oameni care se pricepeau la diferite lucruri: câțiva țesători, vreo trei păpușărese și, între alții, sculptori și pictori. A venit un profesor, Iura Ivanovski, un om destul de dotat, pictor, și a înființat în lagăr un atelier de pictură.

Ce pictați acolo?

La început acest Ivanovski ne-a supus unor probe, unui examen. Eram șase care doream să fim pictori. Profesorul a făcut un portret al lui Lenin, l-a pictat chiar în fața noastră. L-a pictat așa cum pictează rușii: bine. Apoi mi s-a adresat: puștiule, dacă ai să faci un portret asemănător cu ăsta, ai să lucrezi aici la atelier. Și toti au trebuit să treacă aceeași probă. Eh, eu l-am urmărit pe profesor în timp ce picta. Trei zile la rând am stat lângă el oră de oră. Mi-am zis: domle, îl fac! L-am facut. I-a plăcut lui Ivanovski mai mult decât portretul pictat de el. Așa am început. Profesorul ne-a ales pe mine, pe frate-meu și încă trei polonezi, plus unul sau doi sculptori și cei care frecau culorile, chimiști chipurile, prizonieri de război japonezi. Atunci am început să pictez în ulei. Inainte de lagăr, la școala de la Odessa, învațasem să desenez după Hera, după Venus, după Cele Trei Grații, căci, v-am spus, era foarte înzestrat acel Ginsburg care mi-a fost profesor și avea o mulțime de sculpturi. La Karaganda-Spask făceam tot felul de reproduceri după pictori rusi, dupa Levitanov, Siskin, Perov. Eram foarte solicitați pentru reproducerile acelea.

Și unde ajungeau tablourile pe care le pictati in lagăr?

Rămâneau în lagăr, bineînțeles.

Erau expuse undeva?

Nu! Cum să fie expuse?! Veneau șefii de lagăr și le luau.

Unde le duceau?

Le puneau la ei în casă. Pentru șefii sovietici am pictat. Dar a fost bine că a venit Ivanovski și ne-a luat în atelierul lui. Asta ne-a salvat de la munca grea. Numai cele doua surori, săracele, au muncit din greu la câmp în lagăr. Și s-a mai întâmplat un lucru bun: un politruc evreu, Mișa Oigenstein, cel mai bun dintre politrucii pe care i-am avut în lagăr, a înființat o școală de zece clase, pe modelul liceului sovietic. A scos din minele de cărbune o mulțime de oameni de valoare, profesori, ingineri, medici, oameni de știință și i-a adus ca profesori la școala noastră. Mulți dintre ei erau cetățeni germani veniți în Rusia în perioada 36-38, când Molotov avea foarte bune relații cu nemții. Când a început războiul au fost dusi în lagăr și supuși la munci umilitoare.

Am o mare curiozitate: oamenii credeau in Dumnezeu, mai puteau crede in Dumnezeu in condițiile teribile ale vieții de lagăr?

Ca să crezi în Dumnezeu în acele condiții trebuia să fi fost educat în spiritul credinței. Intr-un fel, eu am primit de la părinți, la Odessa, o educație religioasă. Dar în vremurile acelea nu mai conta ce-ți spuneau părinții despre Dumnezeu. Conta școala, unde nu te învățau să-l iubești pe Dumnezeu. Dimpotrivă, te învățau că, dacă întâlnești un preot, să-l înjuri. Mai ales daca îl vedeai cerșind – pentru că, nemaiavând slujbe, preoții se apucaseră să cerșească. Bisericile erau dinamitate. Bisericile! Numai câteva sinagogi au rămas la Odessa. Îmi amintesc cum a fost aruncata în aer o catedrală imensă, cu cinci turle mari. Locuiam la vreo trei kilometri de ea, am lipit pe geamuri cruci de hârtie și cu toate acestea ni s-au spart geamurile din cauza exploziei. Ăsta a fost URSS, asta a fost puterea bolșevică. Ne învățau la școală să nu mergem la biserică. Dacă te duceai, te demascau, te pârau alți copii.

La ce vă gândeați, ce speranțe aveați când erați în lagăssr?

Nu speram nimic! Am crescut în lagăr, ne-am trăit acolo adolescența, vedeam cum oamenii îmbătrânesc în jurul nostru. Credeam că în lagăr o sa murim. Nu puteam să bănuiesc că o sa fiu vreodată liber. Când am ajuns în lagărul de repatriere de la Focșani m-am purtat ca un leu sălbatic ieșit din cușcă. Pentru că am trăit atâția ani printre oameni ciudați, m-am comportat foarte dezinvolt. Nu mai aveam respect, nu mai aveam rețineri. Odată ajuns aici, în tara, m-am dus direct la Ministerul Învățâmântului.

Ce voiați să solicitați?

Să fiu admis la Academia de Arte Frumoase.

Când v-ați înscris? Chiar în 48?

In 48. Când am venit în România, am stat câteva luni la o verișoară a mea care, văzând că știu să pictez, s-a ținut de capul meu să mă înscriu la Belle-Arte.

Ce profesori ați avut acolo?

Am avut profesori cum nu au astăzi studenții noștri. Dărăscu, Negrea, la sculptură (fiindcaă am făcut și un an de sculptură), Medrea, Steriade… Ressu a fost profesorul meu din anul II până în anul VI. Mare profesor Camil Ressu! Unul care într-adevăr ți-a dat niște noțiuni, adică te-a învațat să desenezi, să construiești o figură, un om, o compoziție, să organizezi o suprafață a unei compoziții, să repartizezi elementele respective gândind, nu lucrând la întamplare. Ressu era de un realism autentic, nu era un naturalist ca Baron von der Loewendhal, care te învăța să desenezi toate cutele de pe față. Ressu te învăța esența unui lucru, a unui obiect, a unei figuri. Esenta! Te învăța Abecedarul. Te făcea deopotrivă să știi să pictezi și să folosești culoarea potrivită, chiar dacă nu era colorist prin excelență. Acele cinci tonuri pe care le punea pe palete erau tonuri de baza, totul era la el esență. Te îndemna să pictezi apelând la capacitatea de sinteză, la gândire, să nu lucrezi superficial, să aprofundezi foarte bine totul. Ressu nu era ca alți profesori. El venea, se așeza în fața șevaletului, iar în jurul lui se adunau studenții și îl urmăreau cum pictează. Asta era școala adevărată. Veneau să asiste la lecțiile sale și studenții din clasele superioare, și cei din clasele inferioare, erau prezenți toți cei care îl iubeau pe Ressu.