“Contextual și statistic, pictura lui Nicogosian este abstractă. Dar când o privim mai atent, insistent, cu „ochiul cel secund” și vedem că suportul devine treptat evanescent, ajunge să fie clar faptul că în „carnea” ei există forme, sugestii, texte. „Abstracția“ persistă doar în măsura în care noi rămânem exterior actului de a comunica. În pictura aceasta, dorința de a răcni și de a tăcea se împacă și conviețuiesc. Stau laolaltă, ca viața și umbra ei.

E vorba aici, indubitabil, despre o artă a traumei, a unui apus continuu, sedimentat, lugubru, cavernos. Poate că titlurile pânzelor lămuresc într-o manieră mai explicită anumite mesaje sau temeiuri, dar eu prefer să citesc aceste tablouri la nivelul strict al iconografiei – unde rămâne gestul pur, frotajul, magma cromatică, caligrafia, tușa inconștientă.

Încerc să mă situez (și nu îmi dau seama cât îmi reușește) în acest discurs totalizant al artistului. Mintea îmi roiește de asociații. De aici, Gulag-ul văzut ca noaptea totalitară. Pe acest teren intuiesc și drama armenilor masacrați de cei în mijlocul cărora au trait de-a lungul veacurilor, tot aici zăresc parcă și piscul cel mai adesea înzăpezit al Araratului, aici e Caucazul frânt și biruit de numeroase asupriri, aici e întreaga dramă a tuturor celor ce sunt împinși în muțenie și lăsați astfel. În frigul ignorării. În durere endemică.

Nu pot fi mai puțin grav, căci acest artist nu pictează decât povești ale suferinței, instalate parcă pentru vecie sau, poate în așteptarea veacului celui din urmă. Tocmai de aceea, tot ce vedem în aceste tablouri e de natură tragică, frisonantă, înfricoșătoare.. Sunt forme “cristalizate” în actul însuși al picturii. “